Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este un lăcaș de cult greco-ortodox din Sinai (Egipt), fondat între 548 și 565 d.Hr., fiind cea mai veche mănăstire creștină locuită. Mănăstirea este situată la picioarele Muntelui Sinai, fiind construită pe locul unde se crede că profetul Moise a văzut „Rugul Aprins”. Prima piatră de temelie a mănăstirii a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sf. Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla „Rugul Aprins” revelat lui Moise. Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui așezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian și care va deveni locaș de adăpost pentru moaștele Sf. Mari Mucenițe Ecaterina. Între anii 527 și 565 d.Hr., împăratul Justinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcție aduce din Țara Românească o sută de familii de valahi.
John Lewis Burchard, care a vizitat mănastirea in 1816, ne spune: „Când Justinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe țărmurile Mării Negre. Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creștini, de unde și-i numesc ceilalți beduini drept „fiii creștinilor””. Se căsătoresc numai între dânșii, alcătuind o comunitate aparte de vreo sută și douăzeci de oameni înarmați. Sunt o rasă muncitoare și robustă, și fetele lor au faima de frumusețe superioară faţă de restul beduinilor, ceea ce dă naștere la nefericite legături și iubiri romantice.
Edward Robinson ne prezintă la 1841 versiunea oarecum autorizată a persoanei ce se nimerise a fi egumenul mănăstirii pe atunci: „Justinian, zidind mănăstirea, trimise o sută de prizonieri valahi… În cursul vremii, cum năvăliseră arabii și răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmaşii acestor vlahi au devenit musulmani și au adoptat obiceiurile arabe”.
Profesorul american E. H. Palmer, cunoscut pentru cercetările sale cu privire la Deșertul Exodului, întărește spusele înaintașilor: „Acest trib se zice a fi de origine europeană, trăgându-se dintr-o colonie de prizonieri valahi, așezați de Justinian să păzească mănăstirea. Ei înșiși sunt convinși că au venit dintr-o țară numită „Vladi” și trăsăturile lor deosebite faţă de ale obișnuitului tip beduin, par a favoriza presupunerea”. O altă lucrare a cercetătoarei Lina Eckenstein pomenește de aceeași coloniști, care sunt considerați a fi urmașii direcți ai robilor valahi, pe care împăratul îi așezase în peninsulă.
Prezenţa acestor coloniști la mănăstirea de pe Muntele Sinai reprezintă o dovadă istorică a existenţei poporului român încă de la începutul veacului al VI-lea. Provinciile româneşţi de peste Dunăre au întreținut încă din vechime legături strânse și continue cu Muntele Sinai unde, din când în când, găsim și monahi români. După anul 1530, stareţ aici era Ioachim Vlacul, ocrotit de domnitorul Petru Rareș. În vederea siguranței, domnitorul Petru Șchiopul depusese o sumă de bani la Sinai, unde în vremuri grele plănuia să-și caute sălaș de retragere. Între anii 1668-1703, avusese loc și vizita la Muntele Sinai a spătarului Mihai Cantacuzino, și în amintirea acestui pelerinaj el clădise în 1695 schitul de la Sinaia.
