În jumătatea doua a secolului XIX-lea, un sudanez sărac a făcut o carieră uluitoare. Din începuturi obscure, acest om a reușit să se ridice până la rangul de profet al lui Allah, șef religios, politic și militar al poporului, izbutind să învingă armatele trimise împotriva lui de egipteni și englezi și și-a încheiat zilele în bogăție și glorie.
În tinerețe, Muhammad Ahmad se îndeletnicea cu vânzarea de talismane și amulete contra bolilor și farmecelor. Era un tânăr frumos, cu ochi expresivi și păr bogat, pe deasupra fiind însuflețit de ambiție și vanitate. Într-o bună zi, el descoperi că poporului său din Sudan, asuprit de egipteni, îi lipsea un conducător; își închipui cu tărie că avea calitățile necesare acestui rol și procedă în consecință.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost retragerea sa pe o insulă pe Nil, lângă Khartoum, capitala Sudanului. Acolo Muhammad Ahmad se transformă peste noapte în sfânt, hrănindu-se numai cu ierburi și fructe. Cele două soții ale sale erau simple spălătorese, angajate spre a îngrjji ca halatele să-i fie totdeauna imaculat de albe, așa cum se cuvenea unui profet.
Muhammad Ahmad avea darul vorbirii și făcu o figură bună ca sfânt. Celebritatea lui se răspândi repede și darurile curgeau din toate părțile. Cum o parte din daruri o dădea săracilor, Mohamed deveni popular mai ales în rândurile populației nevoiașe. Într-o noapte, profetul anunță discipolilor săi că el e chiar „Mahdi”, adică Mesia a cărui venire e prevestită de Coran, că se trage din neamul profetului Mohamed, purtând din cauza aceasta același nume și că cicatricea pe care o are pe obraz ar fi un semn că este alesul lui Allah.
Odată ieșit în arena oficială, Mahdi își organiză partizanii. Discipolii săi cutreierau țara cu solia Mahdi-ului către popor, în care se spunea că cine îl va dușmăni e un necredincios, iar cine va purta război cu alesul lui Allah, va rămâne părăsit și singur, avutul și copiii săi devenind o pradă cuvenită credincioșilor. Purtând Coranul într-o mână și sabia în alta, vânzătorul de talismane, înălțat la rangul de profet, păși la îndeplinirea misiunii sale.
Mahdi dovedi reale însușiri de organizator. El izbuti să recruteze aderenți devotați din toate straturile populației. Celor bogați le promitea izgonirea turcilor și a albanezilor, trimișii guvernului din Cairo; populației sărace îi făgăduia reducerea dărilor, arabilor le asigura libertatea comerțului de sclavi, iar negrilor eliberarea de sub jugul albilor.
Stindardul lui roșu și verde fâlfâia în toate părțile pe unde trecea, își angaja și un șef de propagandă, în persoana unui aventurier beduin, numit Abdullah. Acești doi bărbați înființară secta dervișilor. Așa se numea armata care a luat ființă și care a introdus și o uniformă și rituri speciale. Toba dervișilor chema pe sudanezi din colibele lor, pentru a se alătura marelui convoi care urma steagul roș-verde al Mahdi-ului și steagul negru al lui Abdullah I, învestit cu rangul de calif al Mahdi-ului.
Califul Abdullah I strânse o armată enormă, recrutată din toate colțurile Sudanului. Prima ciocnire cu trupele egiptene, comandate de colonelul englez Hicks, se sfârși, cu victoria Mahdi-ului. După această izbândă, Mahdi-ul deveni stăpânul aproape necontestat al Sudanului: înaintea triumfătorului fu purtată o sabie provenită de la sultanul din Durfar. Africanii nu puteau citi inscripția „Carol V, împărat roman”. Vreun cavaler cruciat, prins de pirații din Algeria lăsase, probabil, acest trofeu în mânile triburilor sălbatice, până când deveni proprietatea unui sultan și apoi a profetului de dată recentă.
Într-o anumită fază a evoluției sale, fostul negustor de amulete începu să creadă în misiunea sa divină. Vanitatea, cruzimea și senzualitatea lui erau fără măsură. Alesul lui Allah devenise obez, lăsa guvernarea pe seama califului și se ocupa mai mult de bucuriile culinare. Lângă casa lui se aflară depozite de cereale, case pline de aur, monede, și diverse trofee de război. Pe străzi se vindea apa în care se spăla profetul și săculețe cu pământ atins de piciorul său.
Ultima sa victorie o câștigase contra altui ofițer englez, Gordon, care-și pierdu viața și orașul Khartoum, după o apărare eroică. Puțin după aceea, Mahdi muri (în 1885). Unii cred că din cauza obezității excesive, alții sunt de părere că a fost otrăvit de o favorită.
