Scriitorul rus Maxim Gorki (1865 – 1936) a zugrăvit un interesant portret al primului dictator al URSS-ului, Vladimir Ilici Lenin. În acest portret, Lenin apare așa cum a fost: un om de o rară voință, de o încăpățânare fantastică, de o oarbă încredere în genialitatea concepțiilor lui. Lenin nu s-a îndoit niciodată de doctrina lui, n-a stat niciodată la gânduri, n-a șovăit nicio clipă. Aceasta este calitatea esențială a dictatorului. Să știi ce vrei. Să știi cu precizie, cu claritate. Să vrei cu hotărâre, cu energie, cu vigoare.
De ce-a prins Lenin la ruşi? Pentru că oamenii îşi doreau un conducător adevărat. Bun sau rău – în clipa aceea nu se întreba nimeni. Toată lumea știa un singur lucru: că există o voință încordată spre o anume țintă. Și atâta era de-ajuns… Din primul moment, Lenin a cucerit, a violentat massele – nu prin talent oratoric, căci nu era orator popular, nici prin cultură, căci masele nu înțelegeau, nu simțeau marea lui cultură, – ci prin voință, printr-o viguroasă afirmare a voinței.
Gorki nu a fost admiratorul lui Lenin. Dezamăgit de revoluția bolșevică, de cruzimile inutile, de mizeria maselor, Gorki a luptat împotriva bolșevismului cu violență. Calitatea lui de adversar al lui Lenin dă și mai mult preț opiniilor lui despre Lenin. „Pentru mine – spune Gorki – Lenin este unul din acei oameni de-o monstruoasă voință și de un geniu monstruos, aproape legendari, care țâșnesc brusc în istoria Rusiei, ca de pildă Petru cel Mare, Mihai Lomonossov, Tolstoi și alții de aceeași anvergură. Gândesc că asemenea oameni nu pot exista decât în Rusia, ale cărei moravuri și a cărei istorie evocă totdeauna în spiritul meu Sodoma și Gomora”.
Gorki povestește o întâmplare, din care ar reieși că Lenin regreta profund ororile revoluției. Mărturisindu-și în toiul revoluției, slăbiciunea lui pentru muzică, Lenin spunea: „- Dar nu pot să ascult des muzica; ea acționează asupra nervilor mei, îmi vine pofta să spun prostii și să mângâi oamenii… Or, azi nu poți mângâia pe nimeni; riști să-ți muște mâna. Trebuie să dai la cap, să dai nemilos, deși, în ideal, noi suntem vrăjmașii oricărei violențe. Hm… Hm… ce meserie drăcesc de grea!”.
Nepăsător din fire sau vibrând la fiecare asasinat, Lenin a tolerat mai multe asasinate decât oricare alt dictator. Câte din ele erau necesare – atât cât poate fi „necesar” actul odios al suprimării vieții omenești – aceasta este una din întrebările care rămân deschise viitorului și care nu vor fi rezolvate decât în marele proces al istoriei. Cert este că niciodată Lenin n-a șovăit, nu s-a arătat slab, înduioșat în fața cruzimilor revoluției pe care o conducea. Dacă nu le-a ordonat, în orice caz nu le-a sancționat. Le-a privit ca necesare. Le-a justificat.
Gorki povestește discuțiile pe care le-a avut cu Lenin, căutând să-l convingă că mai multă blândețe, mai multă bunătate ar folosi revoluției. Lenin răspundea: „Ce vrei? Poți fi uman într-o amestecătură atât de sălbatică? Unde să găsești loc pentru bunătate, pentru generozitate? Europa ne blochează. Suntem lipsiți de ajutorul pe care-l nădăjduiam de la proletariatul european. Din toate părțile, contrarevoluția ne asaltează brutal. Și atunci, noi? Noi n-avem dreptul să luptăm, să ne împotrivim? După care măsură apreciezi dumneata într-o luptă, numărul loviturilor necesare, și cel al loviturilor de prisos?” Aceasta era întrebarea pe care Lenin și-o punea în fiecare clipă. Pentru el, execuțiile, întemnițările, perchezițiile erau firești, erau coloratul inevitabil al revoluției.
Gorki povestea că se ducea deseori la Lenin ca să obțină grațierea unora dintre osândiți. Lenin îi răspundea ironic: „N-ai impresia că te ocupi de prostii, de fleacuri?” Totuși, Lenin îi satisfăcea adesea intervențiile lui Gorki. Impresia lui Gorki era că Lenin tolera ororile acestea împotriva sentimentului său.
Trăindu-și viața în exil, Lenin nu avusese timpul să-și cunoască țara. Își iubise țara din depărtare, cu multă pasiune. O iubise profund. Această iubire de țară dă caracterul profund naționalist întregii doctrine bolșevice. Aceleași tendințe de dominație și de expansiune brutală în politica bolșevică pe care le-am întâlnit în politica țaristă.
În vremea foametei care a bântuit Rusia în plină revoluție, Lenin trăia întocmai ca muncitorii. Refuza orice avantaj. Nu bea vin. Nu fuma. Nu se ocupa de sine însuși. Convins că are de împlinit o mare misiune istorică, Lenin era tipul fanaticului. Iar fanatismul rus este cel mai bizar dintre fanatisme. Lenin nu a arătat niciodată, ambiții deșarte. Tare în credința lui, care avea ceva de idee fixă, de obsesie, el lucra numai pentru realizarea practică a acestui crez teoretic. Lucra cu calmul savantului care experimentează un ser nou pe un trup omenesc. Considerente „mărunte” de ordin sentimental nu-l împiedicau în această experiență: încredințat că posedă o formulă justă, nu aplica formula la viață, ci vrea să închidă viața în cadrul formulei. Trăind mai mult în bibliotecă, departe de țara lui și deci de realitățile sociale și sufletești ale țării lui, el venea cu o formulă, pe care o credea magică, dar care era construită în izolarea cabinetului. Lenin nu renunța la această formulă, nici în fața revoltei tuturor realităților de fapt. Iluminat, el lupta cu toate aceste realități.
Lenin a spus odată: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră. În istorie, oamenii independenți sunt o fantezie. Admițând chiar că asemenea oameni au putut exista vreodată, azi nu mai există și nu mai pot exista”. Lenin tăgăduia individului dreptul personalității lui proprii. Toți trebuiau să se identifice cu el, cu credința lui. Cine rezista, cine își păstra credința lui proprie, judecata lui proprie, opinia lui personală – acela trebuia suprimat. Aceasta este adevărata doctrină a dictaturii.
Din fanatismul lui, Lenin îşi trăgea marea lui putere de cucerire, de dominare, de posedare a oamenilor „Era în el – mărturisea Gorki – un fel de magnetism, care atrage la sine toate sufletele și toate simpatiile muncitorilor”. În vorba lui, în gestul lui era voință, energie și credința adevărului. Cu aceste însușiri impunea celorlalți propria lui credință. Cu o diabolică putere de persuasiune, Lenin i-a scos pe oameni din tiparele firești ale vieții lor, ca să-i introducă în cadrul livresc al formulei social-politice. A realizat acest miracol de a-i desprinde pe oameni din viață, de a-i izola de viață și – astfel, izolați, – de a le impune crezul lui, oricât de nefiresc, de absurd a fost acest crez în raport cu viața însăși.
Fanatic, iluminat, Lenin a înfruntat în plin toate piedicile, a mers drept la țintă; el a văzut numai această țintă, dar nu și drumul care duce acolo. A mers cu o determinare monstruoasă. Niciodată, el nu s-a întrebat: cu ce drept pot impune eu unui popor, o anume credință? Niciodată nu s-a întrebat: dar dacă această credință nu este cea justă? Niciodată nu a crezut că trebuie să respecte și credința altuia. A fost un dictator, un perfect tip de dictator și – ca toți dictatorii – a provocat dezastre, având totuși cele mai bune intenții…
