S-a spus deseori că literatura românească ar fi una „imitatoare”, care s-a inspirat din clasici ai literaturii universale, că n-ar avea nimic original în ea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Să luăm cele două mari capodopere ale literaturii vechi româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie” (1519-1521) şi „Istoria ieroglifică” (1703-1705) a lui Dimitrie Cantemir. Sub unele aspecte, prima lucrare precede barocul european, iar ultima lucrare – romantismul european.
Cu un secol înainte de Baltasar Gracian (1601-1658) – prozator din epoca de aur a barocului – „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie” întregesc perfect fizionomia psihică şi morală a tipului uman identificat mai târziu drept „hombre secreto”. În acelaşi cadru de artă barocă a prudenţei, preceptele domnitorului muntean se vor întâlni peste un veac în sfaturile pe care Don Quijote le administrează lui Sancho Panza, mai înainte de plecarea acestuia ca „ocârmuitor” în „insula Berataria”.
La Cantemir, în „Istoria ieroglifică”, se vor surprinde următoarele trăsături premergătoare ale romantismului: evocarea naturii sălbatice, fiorul fantastic în sens modern, melancolia, decepţia, pamfletul, grotescul şi caricatura, exploatarea resurselor muzicale ale limbajului, elementul folcloric. La niciun precursor al vremii sale nu se vor găsi comasate atâtea note romantice. Şi mai sunt două importante: în primul rând este simţul cosmic în intuiţia apocaliptică a prăbuşirilor de lumi. Apoi, şi mai semnificativ se arată motivul însingurării omului superior într-o zonă de atitudine izolată şi inaccesibilă, cu corelativa decepţie a coborârii între semenii muritori. Acest din urmă motiv pleacă de la fiinţa Inorogului, prin care Cantemir se simbolizează pe el însuşi, aşa cum, pe calea unei experienţe similare, Eminescu se va simboliza în Luceafăr.
