Bucureşti, anul 1828. Băneasa Catinca Ghica dă viaţă fiicei sale Elena Ghica, acel copil-minune care la 5 ani învăţa, cu uşurinţă, latina, greaca, franceza, engleza, germana, italiana, înotul şi călăria, la 8 ani trăgea cu pistolul ca un arnăut, la 13 – în pribegie cu întreaga familie – traducea lui Humboldt inscripţii eline de pe lespezile de-abia dezgropate de pe pământul Eladei, iar la 15 ani, oferea, în hexametri, versiunea germană a Iliadei. Nu peste mult timp, sub pseudonimul Dora d’Istria, Elena Ghica avea să strălucească pe firmamentul literaturii europene cu aceeași intensitate ca şi celebrele sale predecesoare – doamna de Staël şi George Sand.
Căsătorită la 20 de ani cu prinţul Alex. Koltzoff-Massalski, pleacă în Rusia, unde, spiritul ei de libertate şi justiţie, manifestându-se ostil faţă de cel mai barbar absolutism din Europa, îi atrage duşmănia ţarului. Invitată în birourile Ohranei unde este primită cu multă curtoazie, se pomeneşte cufundându-se fulgerător, cu jilţul pe care şedea, în adâncul beciurilor. Cnutul (bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie), aplicat fără menajamente pe spinarea ei princiară, îi demonstrează, fără echivoc, substanţa puterii ţariste, după care e condusă acasă, ceremonios, ca după o vizită protocolară.
Părăsind Rusia şi un soţ incult, se stabileşte o vreme în Elveţia, unde cu pasiune şi tenacitate începe edificarea acelei formidabile cariere de scriitor şi publicist, de stegar al ideilor generoase ce căutau rezolvare gravelor probleme cu care era confruntată societatea secolului al XIX-lea: descătuşarea popoarelor oprimate, emanciparea femeii, progresul şi libertăţile democratice. Vasta cultură filozofică, profunda înţelegere a istoriei, obiectivitatea şi curajul cu care atacă problemele societăţii acelei vremi, precum şi tăria cu care abandonează prejudecăţile clasei din care făcea parte, îi aduc Dorei d’Istria mai mult decât celebritate, prestigiu şi autoritate. Presa europeană şi americană îi publică un imens număr de articole, iar editurile, nu mai puţin de o sută de lucrări din care cităm: „Românii, papalitatea”, „Despre femei, de o femeie” (2 vol.), „Femeile în Orient” (2 vol.), „Femeile în Occident”, „Elveţia italiană”, „Elveţia germană” (4 vol.), „Veneţiana”, etc.
Opera ei poartă amprenta unei mari sensibilităţi. Aşa cum remarcă unul din biografi „Dora d’Istria chiar când filozofează ori vorbeşte politică rămâne femeie, veşnic femeie, în care gingăşia şi sentimentul vibrează laolaltă, într-o sfântă împăcare. Scrie clar şi elegant ca scriitorii francezi, are fantezia caldă şi stilul majestuos al femeii din Orient, analizează faptele istorice cu răbdarea unui german şi posedă simţul practic al unui englez”.
Garibaldi îi cere sprijinul împotriva cotropitorilor imperiali austrieci, primind-o „ca pe o soră întru eroism, cu sufletul deschis celor mai înalte năzuinţe”. Demascând opresiunea habsburgică, ea avea să scrie: „Nu fiii lui Mahomed au virat mâinile în sângele lui Mihai Viteazu, ci soldaţii Imperiului Apostolic” – cum îi plăcea să se intituleze perfid monstruoasa împărăţie a lui Franz Josef.
Cetăţeană de onoare a Greciei, a Florenţei şi a încă trei oraşe italiene, membră a numeroase societăţi feministe ori de arheologie, istorie şi literatură, din Franţa, Anglia, Belgia, Germania, Italia, Grecia şi altele, ea e cântată de poeţi, imortalizată în marmură de Giovanni Dupré, pictată de Schiaveli şi Sangiano, şi omagiată de capetele încoronate ca Pedro II d’Alcantara – suveran al Braziliei, care vine special la Florenţa să-şi exprime admiraţia.
Nimic nu-i putea însă astâmpăra dorul de ţară. Accentele şi gesturile ei patriotice izbucnesc sub cele mai variate forme. Salută Unirea Principatelor cu articole entuziaste şi recunoscând aportul unora din ţările apusene la realizarea acesteia, scrie: „Europa a plătit României o datorie de mult uitată. Dorinţa mea este să conving de acest adevăr pe cei ce nu cunosc eroica noastră istorie”. La apariţia poeziilor populare culese de Alecsandri, ea nu se mulţumeşte numai să scrie articole prin care îşi exprimă entuziasmul pentru vibraţiile lirice ale neamului său, ci scrie un studiu despre frumuseţea folclorului românesc.
Dar, gestul magnific, care dă în vileag intensitatea sentimentelor sale, se produce în 1855, când Ţara Românească gemea sub dubla ocupaţie turco-austriacă, în timpul războiului Crimeei. Dora d’Istria escaladează, în premieră mondială, muntele Moench din Alpii elveţieni. Se caţără pe stânci îngheţate şi margini de prăpăstii, pe unde nu mai călcase picior omenesc, pentru a înfige cu mâna ei, pe cea mai înaltă culme, un tricolor românesc, pe care brodase: „Trăiască România”.
Dora d’Istria a sfârşit la Florenţa în 1888. Acest oraş a aşezat o placă memorială pe casa de pe Via Leonardo da Vinci, unde scriitoarea a trăit 18 ani „mândră ca o regină, frumoasă şi ingenuă ca o adolescentă”. Şi-a lăsat averea, prin testament, primăriei Municipiului Bucureşti.
