Duminică, 15 august 1714, cu o oră înaintea prânzului, în Istanbul, capitala Imperiului Otoman, se consumase un tragic şi sângeros spectacol: atunci și acolo au căzut, retezate de tăișul iataganului, din porunca avarului sultan Ahmed al III-lea, capetele fostului domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, ale celor patru fii ai săi, între care se afla și micuțul Matei, în vârstă de numai 11 ani, și al credinciosului lor slujitor, Ianache Văcărescu.
Printre cei invitați de padișah și de marele său vizir să asiste la sinistrul spectacol se afla și reprezentantul regelui Suediei, Carol al XII-lea, căruia i se fixase, în mod deliberat, chiar în acea zi audiență solemnă de plecare, ceea ce marca plecarea definitivă a suveranului suedez din teritoriul otoman și, odată cu aceasta, sfârșitul sprijinului efectiv acordat de Poarta Otomană Regatului Suediei în războiul declanșat de cel din urmă, cu mulți ani înainte, împotriva Poloniei și Rusiei. Un sprijin care a constituit însă o grea povară, materială dar și politică, pentru românii din cele două principate extracarpatice, îndeosebi pentru cei din Moldova.
După înfrângerea suferită la Poltava, la 9 iulie 1709, când armata sa a fost pur și simplu spulberată de cea a țarului, Carol al XII-lea s-a retras pe teritoriul otoman, stabilindu-se în mica localitate Varnița, situată în apropierea cetății Bender, din fosta Tighină moldovenească, desprinsă din trupul Moldovei în anul 1538 de Soliman Magnificul. Locul de reședință nu a fost însă ales la întâmplare. Fiind situat la granița nordică a Imperiului Otoman cu Polonia și Rusia, rivale nu numai ale Suediei, ci și ale Porții, ea îi oferea monarhului suedez posibilitatea de a urmări îndeaproape desfășurarea evenimentelor politice și militare din această zonă și a le înrâuri în sensul dorit de el – cel al implicării efective a otomanilor în războiul său, împotriva statelor amintite.
Instalarea regelui Suediei acolo s-a transformat însă curând într-un adevărat calvar, mai ales pentru moldoveni. Căci, soldații săi „se țineau foarte crud și neomenos de Moldova și au tuns-o atâția ani și au făcut-o pustiu adevărat” (aşa cum spunea un contemporan). La aceste pustiiri, se adăugau însă și imensele sume de bani, marile cantități de produse și numărul însemnat de oameni și utilaje solicitate de Poartă domnilor Moldovei și Țării Românești fie pentru întreținerea regelui suedez și a Curții sale, fie pentru susținerea pregătirilor de război împotriva Rusiei și Poloniei.
Prezența lui Carol al XII-lea la Varnița a devenit însă, în cele din urmă, stânjenitoare pentru înseși interesele Porții. Refuzând să accepte planurile de război împotriva Rusiei, sultanul a poruncit, la începutul anului 1713, evacuarea lui forțată și transferarea în apropiere de Adrianopol. Evoluția evenimentelor politice și militare de pe cele două teatre de război care bântuiau Europa în acel timp, și anume războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei și războiul nordic, precum și tulburările declanșate în unele provincii otomane au fost tot atâtea cauze care nu i-au mai permis regelui suedez să implice Poarta într-un conflict de anvergură cu Rusia și Polonia. Din contra, motivele amintite i-au determinat pe înalții dregători otomani să se debaraseze cât mai repede cu putință de acel musafir și, mai ales, foarte incomod.
Așadar, fixarea audienței de plecare în chiar ziua execuției familiei lui Brâncoveanu nu a fost întâmplătoare. Unii din contemporanii evenimentelor au fost de părere că sultanul urmărea, astfel, să-i dea o satisfacție lui Carol al XII-lea ce nutrea o profundă ură față de Constantin Brâncoveanu, care se opusese cu îndârjire planurilor sale. Alții au văzut în gestul padișahului un avertisment dat monarhului suedez, în sensul că mânia „stăpânitorului lumii” putea lovi ca un trăsnet pe oricine ar fi declanșat-o, fie că era un muritor de rând sau un cap încoronat. Or, pilda s-a dovedit a fi atât de convingătoare, încât Carol al XII-lea a fost nevoit să se supună. Astfel că, la sfârșitul lunii septembrie 1714, a părăsit, in fruntea suitei sale și însoțit de doi dregători otomani, reședința sa de la Demotica, din apropierea Adrianopolului, îndreptându-se către Dunăre.
Trecerea pe malul românesc al fluviului a avut loc pe la Rusciuk, la jumătatea lunii octombrie 1714. Ajuns la Pitești, la sfârșitul acelei luni, a refuzat însă să-și continue călătoria spre Transilvania, potrivit orarului inițial stabilit de Poartă, între motivele invocate se număra și necesitatea primirii sumei de 50.000 de florini, promisă de guvernul imperial, sub formă de împrumut, pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie. Ca o ironie a soartei, poate, această sumă nu urma a fi însă scoasă din tezaurul imperial, ci a fost sustrasă din averile depuse în Transilvania de fostul domnitor Constantin Brâncoveanu.
În plus, în timpul celor câteva săptămâni cât a stat la Pitești, în așteptarea unei modificări a situației internaționale care să-i permită relansarea planurilor sale – adevăratul motiv al rămânerii pe teritoriul românesc – locuitorii din împrejurimi au suportat tot soiul de excese comise de soldații aflați în solda sa. În cele din urmă, convingându-se definitiv că nu mai avea ce aștepta, a plecat din Pitești în noaptea de 5/6 noiembrie 1714. Era însoțit numai de doi ofițeri superiori, toți trei fiind travestiți și luându-și nume false. Cei circa 1.500 de soldați au fost împărțiți în 15 grupuri ce urmau să plece în direcția Brașov-Bran, la date și pe rute diferite.
Dorința regelui de a se strecura incognito prin Transilvania a fost atât de mare, încât l-a determinat să nu facă apel la serviciile unei călăuze. Urmarea a fost că cei trei drumeți s-au rătăcit prin munți și abia în dimineața zilei de 6 noiembrie 1714 au ajuns la șoseaua care ducea spre Turnu Roșu. După un popas de câteva ore, au pornit din nou, dar de data aceasta numai în doi, unul din ofițeri primind ordin să-i urmeze abia după 4 ore de la plecarea lor.
În noaptea de 6/7 noiembrie, Carol a trecut prin pasul Turnu Roșu, îndreptându-se, în goana calului, prin Râșnov spre Sibiu, unde a ajuns în dimineața următoare. Fără a mai zăbovi, a plecat către Cluj, dar singur, deoarece și celălalt însoțitor a fost nevoit să-l abandoneze, datorită epuizării fizice pricinuită de graba cu care stăpânul său traversa Transilvania.
Ultimul popas a lui Carol al XII-lea în ținuturile locuite de români a fost la Zalău, pe unde a trecut în noaptea de 10 noiembrie 1714. De acolo a plecat prin Debrețin spre cetatea Stralsund, în Pomerania suedeză, unde a ajuns în noaptea de 21/22 noiembrie 1714.
Contactul său cu românii s-a prelungit însă și după plecarea sa definitivă din teritoriile locuite de ei, prin intermediul mercenarilor pe care i-a folosit în luptele din Pomerania și Norvegia împotriva polonezilor și danezilor.
